Atata tristete cata exista in aceasta scrisoare nu am mai vazut,numai
dupa ce citesti asa ceva poti realiza ce rau poate face o amanta in
viata de familie a unor oameni.
...(a fost o vreme cand iţi spuneam iubitule) am atâtea lucruri să iţi
spun după divorţul nostru, însă tu nu ai avut niciodată răbdare să
asculţi până la capăt. Probabil că toate vorbele pe ţi le-am spus
(atunci când am apucat) erau atât de adevărate, încât dureau, iar tu
fugi de durere.
Nici acum nu pot înţelege cum un om ca tine (care stie să se poarte asa
de frumos atunci când vrea) a putut să lovească atât de crunt. Ai lovit
în ceea ce aveam eu mai de preţ: în familie. Că m-ai lovit pe mine (deşi
mă doare şi acum) nu e chiar aşa de grav, dar ai lovit în copiii
noştri. Eu sunt destul de puternică şi pot duce aproape orice, dar ei...
ei sunt aşa de fragili! Nu am să te iert niciodată că le-ai distrus
copilăria, că i-ai maturizat mult prea devreme, pentru egoismul tău.
Partea frumoasă este că tu, nici acum, după atâta timp, nu realizezi
grozăvia pe care ai făcut-o şi susţii în continuare că ai procedat
corect!
Aşa cum nici eu nu înţeleg cum poţi tu (care spui că femeia pentru care
ai plecat de acasă este totul pentru tine) să vii, să mă ţii în braţe,
să îmi spui să am răbdare, să mă săruţi, să facem dragoste... să îmi
spui că poate o să te întorci, să fim toţi patru o familie, că până nu
îţi intră viaţa în albia ei, indiferent pe cine sau ce ai călca în
picioare, nu te întorci.
Cum de mai poţi ţine în braţe o femeie pe care spui că nu ai iubit-o
niciodată? Cum mai poţi pune atâta pasiune atunci când facem dragoste?
Cum de ai putut să te prefaci atâţia ani că mă iubeşti sau cum de ai
avut atâta putere de convingere ?
Aş dori să îţi spun că niciodată nu am fost o proastă, că ştiam aproape
tot ce faci, că m-am prefăcut că nu ştiu, sperând că îţi va trece cu
timpul... că sunt toane de moment, că toţi bărbaţii fac la fel şi de ce
aş avea eu pretenţia de a fi tocmai tu o excepţie?
Această libertate pe care eu ţi-am acordat-o, ai luat-o drept prostie.
Nu ai ştiut să faci totul cu decenţă, să ai o limită a bunului simţ, iar
după toate acestea, acasă să te porţi frumos. Se spune că toate
problemele de la birou se lasă pe covoraşul de la intrarea în casă. Tu
nu ai făcut altceva decât să le aduci în casă, în dormitor, în
sufragerie, peste tot. Nervii tăi se vărsau pe cine nu merita să
primească aşa ceva. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să nu îţi
lipsească nimic, să feresc fetele din calea ta, să îţi ocrotesc somnul
doar ca să îţi fie ţie bine...
Tu în schimb, m-ai răsplătit ducând alte femei în concediu, făcându-le
cadouri scumpe, în timp ce eu şi copiii nu aveam ce pune pe masă. Acum
spui că nu a existat aşa ceva. Crede-mă că a existat! Că nu vrei tu să
îţi aminteşti este altceva...
Eu stăteam cu copiii la spital, tu erai la mare cu amanta. Eu făceam
naveta între spital şi casă pentru că un copil era bolnav şi refuza să
stea în spital fără mine, iar celălalt trebuia să mergă la şcoală (şi
chiar nu găseam pe nimeni care să stea acasă cu el), iar tu erai cu
amanta la Roma...
Tot ce făceai pentru noi era un efort, tot ce făceai pentru oricare altă femeie era o plăcere...
Îmi reproşezi că nu am o carieră... Dar cum aş fi putut să o am când tu
nu m-ai lăsat să mă duc la serviciu (pentru că nimeni nu putea să
îngrijească fetele mai bine decât mine), când m-ai pus la cratiţă şi
m-ai transformat în gospodină!
Mie îmi controlai fiecare minut, fiecare pas... iar tu nu aveai control... la nimic (asta ca să nu spun că nu aveai limite).
Am tot încercat să mă vindec de iubirea aceasta bolnavă, dar tu nu îmi
dai nicio şansă. Te-am rugat să ieşi puţin din viaţa noastră (a mea şi a
fetelor), dar nu ai vrut să concepi asta şi ai trecut la ameninţări.
M-am purtat excesiv de frumos, în ideea că te vei întoarce acasă, în
familie, dar tu nu ne-ai dat nicio şansă. Am făcut dragoste cu tine la
fel ca înainte, dar tu abia acum ai remarcat că sunt FEMEIE, deşi aşa am
fost mereu. Mângâierile mele sunt aceleaşi, sărutările la fel, dar abia
acum le percepi ca fiind adevărate. Nu ţip nici mai tare, nici mai
încet, nu mi-am schimbat mişcările, vorbele sunt la fel, atingerile sunt
tot cele de dinainte, dar tu abia acum le primeşti cum trebuie.
Am observat că atunci când eşti singur, trist şi la pământ, singura
alinare o găseşti în casa noastră, iar acolo suntem noi: eu şi fetele.
Vii tot de unde ai plecat şi acolo unde susţii că nu îţi făcea plăcere
să te întorci seara de la serviciu. Pui capul pe aceleaşi perne, te
sprijini pe acelaşi umăr...
Unde îţi sunt prietenii? Unde sunt persoanele care ar trebui să îţi fie
alături? Unde sunt cei cărora le plăteai consumaţia pentru a ieşi cu
tine? Vezi ce se întâmplă când cumperi compania cuiva? Ai crezut că se
poate transforma în prietenie? Păcat că până la această vârstă (37 ani)
nu ai invăţat că prietenia e nepreţuită... Mai ai, totuşi, timp. Şi nu
în ultimul rând, ce s-a întâmplat cu „iubirea vieţii tale”? De ce nu e
lângă tine să te ajute? Eu ştiu că sufletul pereche te ajută, nu te
părăseşte la greu, te înţelege... Aşa e şi în cazul tău?
Ne cunoaştem de atâta timp... Ştii şi tu că, după fiecare dragoste, ieşi
răvăşit, distrus, consumat sufleteşte... şi începi să cauţi ceva, ce
numai tu ştii, acea pasiune, acea flacără care să te consume iar pentru
încă o perioadă de timp... E ceva ciclic...
Păcat că nu îţi dai seama şi tu ce e mai bine pentru tine şi să te
linişteşti. Să nu înţelegi că îţi cer să te întorci la mine, pentru că
(sincer) nici nu ştiu dacă îmi mai doresc asta cu adevărat. Mi-am dorit
din tot sufletul să te întorci acasă, am făcut eforturi şi am suportat
atâtea... încât am obosit.
La început, te-am urât şi m-am purtat oribil ca orice om rănit, acum... Dar tot timpul te-am iubit.
Pentru binele tău, adună-te! Ai copii, ei nu au nicio vină că au părinţi
ca noi, nu au cerut să se nască, dar pentru că există şi ne-au adus
cele mai mari bucurii (cel puţin la mine aşa stau lucrurile), trebuie să
faci eforturi, să depăşeşti tot greul şi să îi creştem împreună. Adu-ţi
aminte cum ne-ai lăsat pe noi, câtă durere ai lăsat în casă şi
priveşte-ne acum!... am ajuns la o linie de plutire, nu la liman (căci
limanul e departe şi cicatricile sunt mari şi urâte).
Eu îţi ţin pumnii, îţi urez succes şi, pe cât e posibil şi cât mă laşi, am să îţi stau aproape.
Te sărut,
Fosta soţie şi, la vremea ei, „marea iubire”
P.S. Ştiu că ai fost sfătuit „de bine” şi aş dori să îi văd pe cei care
te-au sfătuit, aşa cum s-ar descurca în situaţia dată. E uşor să
vorbeşti, cuvintele nu costă nimic. Mai greu e să ţi se întâmple...
SURSA : WWW.KUDIKA.RO
nu asculta de altii,daca il iubesti si simti ca poti sa treci peste,trebuie sa lupti ptr.iubirea si fetele tale! Sanatate si succes sa-i lumineze Dumnezeu mintea si gandurile!
comunicarea face minuni:) in orice situatie.
e drept ca, dupa constructie si relatare, e o scrisoare deschisa de la o parte spre cealalta parte... nu e vorba de el si ea, e vorba de orice se intampla in doi... un compromis atrage dupa sine altul. Analizand faptele "victima" este culpabila in cea mai mare masura... departe de a friza in misogin, nu e nimeni de vina ca in poveste s-a insinuat si al doilea copil, ca zgomotele sunt la fel... Efectele ignorantei te incrimineaza si ca femeie si ca mama... subliminal partenerul tau va cauta ceva mai puternic... cauta si tu si in felul acesta vei deveni reduta...