A fost odată ca niciodată , de mult de tot , o zînă care anunţa venirea Reginei gheţurilor . Rolul ei era să adoarmă natura că să nu sufere durerile morţii prin îngheţare . După ce sora ei , Zîna Verii pleca lăsînd în urmă rodul plantelor copt , venea ea şi din loc în loc se oprea şi începea să cînte .

Sunetele ce ieşiau de sub arcuşul mînuit de ea , se răspîndeau în natura şi amorţeau tot , seva din frunze cobora înapoi în trunchi şi din trunchi intra la loc în pămînt . Totul se usca treptat şi căpăta culori roşiatice care cu timpul se transformau într~un maro cald .

Dar nu numai plantele adormeau , ci şi gîzle pamîntului şi animalele mici . După ce termina de cîntat şi pleca spre alte locuri , în urma ei rămînea o linişte nefireasca tocmai gata să primească primul îngheţ . Uneori , pierdută în cîntecul sau , Zîna uita să plece şi doar primii fulgi de zăpadă ce îi cadeau pe faţa o trezeau din visare şi o obligau să-şi continue drumul .

Toată lumea magică o îndrăgea pentru talentul şi frumuseţea ei şi o invitau la petrecerile lor dar Zîna le zîmbea , le mulţumea frumos şi îi refuza politicos .

Harul ei , pentru care o invidiau toţi , era mai degraba o pedeapsă a ei sau cel puţin aşa considera ea . Sunetele ce ieşau de sub arcuşul ei îi distruseseră singura bucurie în afară de muzică….

……Deabia începuse a deprinde tainele muzicii şi colinda pădurea cîntînd ca să observe ce efect aveau diversele sunete , cînd a auzit în departare un flaut , s-a oprit şi a ascultat atent . Sunetele parcă îi picurau o bucurie nemaiîntîlnită în inimă . Cu paşi uşori , cu multa atenţie ca să nu facă zgomot s-a furişat printre copaci ca să vadă cine este acel iscusit cîntăreţ .

Surpriza a fost mare pentru ea cînd a zărit de departe , printre trunchiurile copacilor un taietor de lemne aşezat pe o buturugă .Se aştepta la un faun sau la altă creatură magică .

A ascultat sunetul flautului şi a simţit ca în sufletul ei se naşte ceva ce nu mai cunoscuse pînă atunci . A aşteptat să termine şi apoi a răspuns cu un alt cînt dar preluînd tema .

Tăietorul de lemne , auzind muzica , sarii surprins în picioare , ascultă puţin şi apoi pornii spre locul de unde venea acea magică melodie . Cînd s-au văzut printre trunchiurile copacilor Zîna i-a făcut semn să se oprească .

S-au privit un timp , amîndoi ştiau ca proveneau din lumi diferite şi le era interzis să se vadă sau să se atingă dar se puteau asculta cîntind . Şi au cîntat plimbîndu-se şi preluîndu-şi unul altuia melodiile pînă au ajuns la palatul ei .

Ea a rămas pe terasă , el în pădure chiar la lizieră , s-au privit un timp şi-au făcut cu mîna şi fiecare a plecat pentru că venise noaptea şi stelele răsăriseră .

Se stabilise între ei un fel de comunicare , dimineaţadevreme , cînd răsarea soarele , Zîna ieşia din padure , înainta curajoasă pe cîmpul din apropierea satului unde locuia Tăietorul de lemne şi începea să cînte .

După ce termina se plimba prin pădure cîntind sau se ducea la palatul ei unde-l aştepta pe terasă ca să formeze acel duet ce parcă transforma natura .

Uneori Tăietorul de lemne apărea repede şi rănînea ascuns printre copaci doar sunetul flautului îi trăda prezenţa .

Alteori Zîna era în palat şi auzea sunetul flautului cum o cheamă şi atunci ieşea repede pe terasă şi îi răspundea preluînd melodia şi apoi cîntînd-o împreună .

Alcătuiau un duet minunat , toată natura se oprea să-i asculte . Puneau atîta pasiune în muzică încît de multe ori copacii înfloreau deşi era toamnă .

Tocmai această pasiune le-a adus necaz , traspuşi de dorinţa lor de a fi împreună şi de a oprii timpul în loc ca să stea cît mai mult împreună , au încărcat muzica cu atîta sentiment încît totul a împietrit .

Zîna nici nu a simţit că sunetul flautului încetase , şi-a dat seama de aceasta doar cînd a terminat melodia şi privind în jurul ei a văzut că totul era de piatră . Totul , frunzele copacilor , păsărelele de pe ramuri , care se strînseseră să-i asculte .

Speriată , a fugit spre locul unde ştia că Tăietorul de lemne se opreşte ca să cînte împreună dar fără să fie văzut . Cea mai rea temere a ei se întîmplase .

Sprijinit de un copac de piatra , cu flautul încă la buze , Tăietorul era şi el o statuie de piatra . Era doar un biet muritor , nu o fiinţă magică iar sunetul încărcat de dorinţă îl lovise din plin .

Văzînd ce s-a întîmplat a revenit în palat şi a luat cel mai puternic instrument apoi a ieşit din nou afară , pe aleia principală

şi a început să cînte punînd toată părerea de rău de care era în stare în melodie . Frunzele , florile , copacii şi iarba şi-au revenit la viaţă dar păsărelele şi Tăietorul de lemne au rămas în continuare împietriţi . Nu mai era în stare să creieze acea magie a sunetului pentru că acum era singură şi ceva se rupsese în ea .

Nu s-a mai întors în palat ci a plecat direct prin păduri cîntînd şi încercînd să reînvie natura .

Cum era o fiinţă magică nu avea nevoie de mîncare sau de somn aşa că nu a mai revenit niciodată pe acele meleaguri .

În peregrinarile ei se oprea din loc în loc şi cînta , întîi încerca să reînvie natura şi dacă nu reuşea începea un cîntec de dor cu care încerca să înduioşeze pietrele ca să-i spună secretele lor …….

Toamna , tîrziu , cînd o să vedeţi că a înflorit vreun pom sau dacă o să găsiţi în iarba acoperită de brumă boabe strălucitoare de ghiaţă perfect transparente , să ştiţi că pe acolo a trecut Zîna şi acelea sînt lacrimile ei .......

De Tonko Alexandru

Meeldib! 22