Atata tristete cata exista in aceasta scrisoare nu am mai vazut,numai dupa ce citesti asa ceva poti realiza ce rau poate face o amanta in viata de familie a unor oameni.

...(a fost o vreme cand iţi spuneam iubitule) am atâtea lucruri să iţi spun după divorţul nostru, însă tu nu ai avut niciodată răbdare să asculţi până la capăt. Probabil că toate vorbele pe ţi le-am spus (atunci când am apucat) erau atât de adevărate, încât dureau, iar tu fugi de durere.

Nici acum nu pot înţelege cum un om ca tine (care stie să se poarte asa de frumos atunci când vrea) a putut să lovească atât de crunt. Ai lovit în ceea ce aveam eu mai de preţ: în familie. Că m-ai lovit pe mine (deşi mă doare şi acum) nu e chiar aşa de grav, dar ai lovit în copiii noştri. Eu sunt destul de puternică şi pot duce aproape orice, dar ei... ei sunt aşa de fragili! Nu am să te iert niciodată că le-ai distrus copilăria, că i-ai maturizat mult prea devreme, pentru egoismul tău. Partea frumoasă este că tu, nici acum, după atâta timp, nu realizezi grozăvia pe care ai făcut-o şi susţii în continuare că ai procedat corect!

Aşa cum nici eu nu înţeleg cum poţi tu (care spui că femeia pentru care ai plecat de acasă este totul pentru tine) să vii, să mă ţii în braţe, să îmi spui să am răbdare, să mă săruţi, să facem dragoste... să îmi spui că poate o să te întorci, să fim toţi patru o familie, că până nu îţi intră viaţa în albia ei, indiferent pe cine sau ce ai călca în picioare, nu te întorci.

Cum de mai poţi ţine în braţe o femeie pe care spui că nu ai iubit-o niciodată? Cum mai poţi pune atâta pasiune atunci când facem dragoste? Cum de ai putut să te prefaci atâţia ani că mă iubeşti sau cum de ai avut atâta putere de convingere ?

Aş dori să îţi spun că niciodată nu am fost o proastă, că ştiam aproape tot ce faci, că m-am prefăcut că nu ştiu, sperând că îţi va trece cu timpul... că sunt toane de moment, că toţi bărbaţii fac la fel şi de ce aş avea eu pretenţia de a fi tocmai tu o excepţie?

Această libertate pe care eu ţi-am acordat-o, ai luat-o drept prostie. Nu ai ştiut să faci totul cu decenţă, să ai o limită a bunului simţ, iar după toate acestea, acasă să te porţi frumos. Se spune că toate problemele de la birou se lasă pe covoraşul de la intrarea în casă. Tu nu ai făcut altceva decât să le aduci în casă, în dormitor, în sufragerie, peste tot. Nervii tăi se vărsau pe cine nu merita să primească aşa ceva. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să nu îţi lipsească nimic, să feresc fetele din calea ta, să îţi ocrotesc somnul doar ca să îţi fie ţie bine...

Tu în schimb, m-ai răsplătit ducând alte femei în concediu, făcându-le cadouri scumpe, în timp ce eu şi copiii nu aveam ce pune pe masă. Acum spui că nu a existat aşa ceva. Crede-mă că a existat! Că nu vrei tu să îţi aminteşti este altceva...

Eu stăteam cu copiii la spital, tu erai la mare cu amanta. Eu făceam naveta între spital şi casă pentru că un copil era bolnav şi refuza să stea în spital fără mine, iar celălalt trebuia să mergă la şcoală (şi chiar nu găseam pe nimeni care să stea acasă cu el), iar tu erai cu amanta la Roma...

Tot ce făceai pentru noi era un efort, tot ce făceai pentru oricare altă femeie era o plăcere...

Îmi reproşezi că nu am o carieră... Dar cum aş fi putut să o am când tu nu m-ai lăsat să mă duc la serviciu (pentru că nimeni nu putea să îngrijească fetele mai bine decât mine), când m-ai pus la cratiţă şi m-ai transformat în gospodină!

Mie îmi controlai fiecare minut, fiecare pas... iar tu nu aveai control... la nimic (asta ca să nu spun că nu aveai limite).

Am tot încercat să mă vindec de iubirea aceasta bolnavă, dar tu nu îmi dai nicio şansă. Te-am rugat să ieşi puţin din viaţa noastră (a mea şi a fetelor), dar nu ai vrut să concepi asta şi ai trecut la ameninţări. M-am purtat excesiv de frumos, în ideea că te vei întoarce acasă, în familie, dar tu nu ne-ai dat nicio şansă. Am făcut dragoste cu tine la fel ca înainte, dar tu abia acum ai remarcat că sunt FEMEIE, deşi aşa am fost mereu. Mângâierile mele sunt aceleaşi, sărutările la fel, dar abia acum le percepi ca fiind adevărate. Nu ţip nici mai tare, nici mai încet, nu mi-am schimbat mişcările, vorbele sunt la fel, atingerile sunt tot cele de dinainte, dar tu abia acum le primeşti cum trebuie.

Am observat că atunci când eşti singur, trist şi la pământ, singura alinare o găseşti în casa noastră, iar acolo suntem noi: eu şi fetele. Vii tot de unde ai plecat şi acolo unde susţii că nu îţi făcea plăcere să te întorci seara de la serviciu. Pui capul pe aceleaşi perne, te sprijini pe acelaşi umăr...

Unde îţi sunt prietenii? Unde sunt persoanele care ar trebui să îţi fie alături? Unde sunt cei cărora le plăteai consumaţia pentru a ieşi cu tine? Vezi ce se întâmplă când cumperi compania cuiva? Ai crezut că se poate transforma în prietenie? Păcat că până la această vârstă (37 ani) nu ai invăţat că prietenia e nepreţuită... Mai ai, totuşi, timp. Şi nu în ultimul rând, ce s-a întâmplat cu „iubirea vieţii tale”? De ce nu e lângă tine să te ajute? Eu ştiu că sufletul pereche te ajută, nu te părăseşte la greu, te înţelege... Aşa e şi în cazul tău?

Ne cunoaştem de atâta timp... Ştii şi tu că, după fiecare dragoste, ieşi răvăşit, distrus, consumat sufleteşte... şi începi să cauţi ceva, ce numai tu ştii, acea pasiune, acea flacără care să te consume iar pentru încă o perioadă de timp... E ceva ciclic...

Păcat că nu îţi dai seama şi tu ce e mai bine pentru tine şi să te linişteşti. Să nu înţelegi că îţi cer să te întorci la mine, pentru că (sincer) nici nu ştiu dacă îmi mai doresc asta cu adevărat. Mi-am dorit din tot sufletul să te întorci acasă, am făcut eforturi şi am suportat atâtea... încât am obosit.

La început, te-am urât şi m-am purtat oribil ca orice om rănit, acum... Dar tot timpul te-am iubit.

Pentru binele tău, adună-te! Ai copii, ei nu au nicio vină că au părinţi ca noi, nu au cerut să se nască, dar pentru că există şi ne-au adus cele mai mari bucurii (cel puţin la mine aşa stau lucrurile), trebuie să faci eforturi, să depăşeşti tot greul şi să îi creştem împreună. Adu-ţi aminte cum ne-ai lăsat pe noi, câtă durere ai lăsat în casă şi priveşte-ne acum!... am ajuns la o linie de plutire, nu la liman (căci limanul e departe şi cicatricile sunt mari şi urâte).

Eu îţi ţin pumnii, îţi urez succes şi, pe cât e posibil şi cât mă laşi, am să îţi stau aproape.


Te sărut,
Fosta soţie şi, la vremea ei, „marea iubire”


P.S. Ştiu că ai fost sfătuit „de bine” şi aş dori să îi văd pe cei care te-au sfătuit, aşa cum s-ar descurca în situaţia dată. E uşor să vorbeşti, cuvintele nu costă nimic. Mai greu e să ţi se întâmple...


SURSA : WWW.KUDIKA.RO

Meeldib! 23